Nimeni nu ar fi putut să ghicească focul care mocnea în el. Doar uneori, ochii lui stinşi aruncau o lumină stranie, mai curând ca o strălucire de fulger pe un cer opac. Nu se putea intui că fusese cândva chiar pescăruşul Jonathan Livingstone, considerat de cei mai mulţi dintre actualii semeni drept Fiul Unicului, Singurul Fiu al Marelui Pescaruş.
Puţini dintre cei ramasi in viaţă îşi mai aminteau legenda ce fusese istorisita încă de acum multe, multe veacuri, de bunicii bunicilor lor. Trecuseră, totuşi, două mii de ani!
Existau unii care dezbăteau de multă vreme posibila, probabila, prezisa, necesara a doua venire a sa. Se susţinuseră diferite ipoteze, plecând de la venirea lui extraordinar de apropiată şi mergând până la negarea existentei vreodată a vreunui pescăruş Jonathan Livingstone. Mulţi încercau însă să îşi dizolve logica prin intermediul credinţei, fapt remarcabil mai ales la cei mai în vârstă.
Nu era totuşi nimeni care să creadă cu adevărat faptul că el, Fiul…, Marele…., nu părăsise niciodată meleagurile acelea, ci că alesese să îşi trăiască fericirea singuratic vreme de două mii de ani, ascuns în cel mai puţin aşteptat loc: chiar în mijlocul Stolului. El plecase numai din mintea celorlalţi, iar când mintea nu mai percepe, ochiul nu mai vede. Rămăsese cuibărit doar în visele, în speranţele şi –câteodată- în sufletele unora dintre ai săi. La un moment dat, pescăruşul Peter Monis venise la el mărturisindu-i că-l recunoştea ca fiind Fiul Unicului…. Peter Monis fusese declarat nebun şi abandonat pe stânci. De-a lungul a două milenii, Jonathan Livingstone fusese prezent acolo fără ca nimeni să observe asta, deoarece nu făcea decât să zboare împreună cu Stolul.
În ziua aceea, ochii i se umpluseră de o forţă neobişnuită. Nimeni nu observase asta. A făcut întâi un cerc planat deasupra stolului, apoi s-a lansat vertical cu o viteză ametitoare, părând că vrea să facă o gaură în cer. Au rămas cu totii şi mai uimiţi văzând cum cerul îl înghite cu cercuri concentrice şi mişcătoare, de parcă ar fi fost vorba de apă. În spatele său, se vedea încă o dâră de lumină alb-argintie.
Pe când toţi erau în continuare în stare de şoc, bătrânul pescăruş Andrew Moore luă cuvântul şi spuse cu o voce neobişnuit de pătrunzatoare:
-De ce a fost nevoie sa plece pescăruşul cel mai bun dintre noi ca să credem în el? Nu înţelegeţi că el a fost mereu aici, cu noi? Chiar şi acum, ştie vreunul dintre voi dacă a plecat cu adevărat sau a fost doar o iluzie? Eu unul, cred şi acum că el se află printre noi şi că am vazut doar o scamatorie, menită să ne aducă aminte de ceva.
-De ce anume? se auzi un glas piţigăiat, de pescăruş tânar, din grup.
-De la faptul că niciodată el nu ne-a cerut altceva decât să venim către el. Am să îl bănuiesc de azi pe fiecare dintre voi, prieteni, că este, de fapt, Jonathan Livingstone şi am să mă comport ca atare.
Tăcerea s-a aşternut peste Stol după cuvintele rostite de pescăruşul Andrew Moore. Cu toţii se priveau între ei ca şi când ar fi fost apostolii trimişi pe pământ de către Singurul Fiu al Unicului, al Marelui Pescăruş. Din momentul acela, stolul a încetat să mai fie stol.
Jonathan Livingstone venise cu adevărat la ei pentru a doua oară.
