Concert din muzică deocheată, fără versuri, pentru surzi

Oamenii iau loc în sala operei. Deja, cei care se aşteptau ca în sală să fie animale, au avut primul şoc. Mai urmează multe!

În rândul al doilea, o damă grasă îşi face vânt cu evantaiul, dând, nerăbdătoare, din picior. Mai sunt patru minute şi spectacolul de muzică deocheată, fără versuri, pentru surzi, este programat să înceapă. Un domn în vârsta a cincea meditează dacă să se abţină sau să străbată lungul şi aventurosul drum până la toaletă. Un alt domn sforăie, încercând să mimeze un marş de Johan Strauss, unchiul.

Apare dirijorul, în aplauzele mimate ale mulţimii, fiindcă publicul este zen şi aplaudă cu o singură palmă. Dirijorul se apleacă. Aplauzele continuă să răsune tacit. Dirijorul se apleacă din ce în ce mai mult. Aplauzele mute devin frenetice, iar dirijorul, acum, practic, pe vine, face să vibreze atât sufletele publicului, dar mai ales pantalonii din stofă proastă care, cu un pârâit afectuos la spate, amintind de un instrument de percuţie dogit, deschide un întreg univers ascuns, în mod normal, privirii.

Intră pe scenă orchestra, un cvartet format din şase oameni, dintre care unul era de la Securitate, iar altul de la fisc.

Spectatorii mimează că se ridică în picioare, ca şi când i-ar fi băgat în seamă, dar îşi continuă conversaţiile, zarurile, tablele şi grătarele cu mici.

Apar pe scenă tenorul soprana şi, din exces de zel, femeia de serviciu, la adresa căreia răsună fluierături ultrasonice, care nu pot fi auzite de urechea umană, dar care îl fac pe câinele Lăbuş al sopranei să devină neurastenic şi suicidal, devenind din ce în ce mai talentat la proba de seppuku pe sol minor.

Violonistul îşi arată muşchii, precum un culturist. Nu are cine ştie ce, dar ceea ce arată el de fapt este tatuajul, pe care scrie, optimist: „Titi, regele coardelor”. Câteva domnişoare leşină ostentativ, dar aproape convingător.

Ţambalagiul se dovedeşte a fi, de fapt, un pianist de mâna a doua, în sensul că poate cânta cu ambele mâini, cu un virtuozism şi o nemaipomenizitate ieşite din comuna lui.

Flautista Maricica are cocul dat cu zeamă de struguri, prezentând publicului celebrul „coque au vin à la Maricica”. Nu are flaut, i se spune aşa din alte motive asupra cărora nu insistăm, însă e rândul câtorva domni mai tineri să mimeze leşinul.

Apare şi naistul, cel mai prost îmbrăcat, care cântă la „n-ai să-mi dai şi mie nişte bănuţi?” în metrourile patriei. Mă rog, de pe sub patrie.

Omul de la fisc cântă la instrumente de persecuţie, iar cel de la Securitate este specializat în alămuri, oţeluri şi plumbi.

Pentru a regla vocea tenorului pe o tonalitate cât mai subţire, deoarce, în realitate, el este bas, soprana îl strânge de ceva, pe care maestrul de lumini a pus umbră. Nici soprana nu este chiar soprană, însă băţul de la mopul femeii de serviciu, plasat cumva în spate, o face să fie.

Pianul ţambalagiului bagă un ritm nedefinit, Bach sau Guţă…că mereu îi confundă! Violonistul îl acompaniază cu vioara sa dezacordată, de jucărie, pentru că violonismul, real, la persoană, este, cum e şi normal, caz penal.

Soprana strânge tenorul de oarece, iar el trebuie să facă gesturi largi, teatrale şi vag zoomorfe cu mâinile, vocea lui răsună cristalin şi din ce în ce mai subţire, în timp ce el trăieşte muzica, transpirând abundent, în încercarea, tot mai puţin izbutită, de a respira.

Nici soprana nu e mai bine. Mânuirea atentă a cozii de mop de către abila femeie de serviciu, o face să emită triluri suficient de subţiri, încât să meargă –în funcţie de reglajul fin al mopului- de la mezzo la alto.

Naistul întinde mâna către public, având în ochi expresia pe care Heidegger, în „Fiindcă şi timp” o numea „n-am avut noroc în viaţă (măi Leanooo!, a adăugat traducătorul)”. Expresia de pe faţa naistului este una în stilul neoclasic ciobănesc german.

Flautista Maricica se iţeşte când şi când de sub pian, ţinând ritmul cu vioara maistrului Titi, zis, aspiraţional, „regele coardelor”. Plasticul chinezesc al viorii de jucărie răsună atât de ciudat, cu o duioşie atât de zgârcită şi de colţuroasă, ca o declaraţie contondentă de dragoste, încât în sală, primele trei rânduri plâng la unison după banii de bilet.

Mai mulţi tineri au leşinat la loc când au văzut ce făcea flautista Maricica pe sub pian, coroborat cu expresia tot mai jovială a ţambalagiului: se descheia la şireturi, că o strângeau adidaşii, iar el râdea de biata fată! Îi luase cu un număr mai mari, dar fuseseră un chilipir şi pe criza asta….Tot ce trebuia să facă era să strângă zdravăn şireturile, dar nu mai putea răbda, săraca. Ieşi de după pian, dând lasciv din coque au vin şi stropind cu deliciosul lichid vreo câţiva spectatori din primul rând, care erau cu gura cascată.Preventiv.

Securistul încerca să agaţe cu alămuri şi oţel mâinile mult prea sprintene ale pianistului ţambalagiu, iar ţăcănitul de cătuşe dădea un ritm îndrăcit, îmbogăţit subtil şi de instrumentele de perescuţie, facturi, chianţe, recipise şi amenzi pe care le flutura omul fiscului.

La aria de final, celebra Pierre Pătrat, aria cercului, mâna sopranei strânsese atât de bine ce trebuie la tenor, iar mopul intrase aşa de bine unde trebuie la soprană, încât trilul fără versuri a reuşit să spargă un neon, patru perechi de ochelari de soare, două lentile de contact şi un borcan cu murături pentru mici. Până şi paserile ceriului s-au oprit, au lansat semne de noroc pe capetele interpreţilor şi au trecut mai departe, conform vechiului principiu „zboară, puiule, zboară!”

Publicul zen s-a ridicat în mâini, pentru a fi mai pătruns de fiorul metafizic al metempsihozei transhumante care se întâmpla chiar sub ochii lor.

Aplauzele, de data aceasta cu o singură talpă, ar fi făcut să asurzească şi un greier mort de mult.

Adrian, dirijorul minune, nu mai avea curajul să se aplece, dar trimise bezele, bileţele şi sms-uri unor domnişoare mai răsărite. Înspre orchestră fură aruncate buchete de flori, haine second hand şi cartele de metrou puţin folosite.

O salvare mai smurdoaică luă, la timp, soprana şi tenorul, aflaţi în stare stabilă, dar –din păcate pentru ei- în viaţă. Din păcate, fiindcă a doua zi urma o nouă repezentaţie cu opera buf-bufă „Spărgătorul de lebede”, de Piotr Ilici Cioabă.

Grivei

Stăteam şi mă gândeam, cu o lacrimă în colţul din stânga al sufletului, la Stahanov, minerul sovietic, cel care dădea ţării cât mai mult cărbune. Şi, trecând foarte repede prin soarta crudă a poporului român, aşezat în calea marilor năvăliri şi scumpirile din ultima vreme, am ajuns –uşor de dedus- la câinii vagabonzi. Aşa că m-am hotărât să adopt un câine, să am şi eu un suflet lângă mine. Cum însă nu suport lătrăturile, balele, sunt alergic la blană şi la alte chestii din astea, am luat un căţel de usturoi, unul mare, i-am dat gaură, l-am legat cu o gută subţire, i-am desenat cele cuviincioase şi am început să-l trag după mine. Pentru a reflecta numărul de aur şi deoarece soarele era în Taur, dând un trigon periculos cu luna neagră de pe casa banilor, cât şi pentru că era român-verghe, mă rog, alb, aşa, l-am botezat Grivei. În ziua de azi, dacă vrei să ai un copil cu nume rarisim, aproape unic, îi pui numele Gheorghe. Va străluci printre atâţia Armando, Robert, David, Alfonso, Ronaldinho…Iar câinii se numesc şi ăia cam la fel, nu mai vezi un Grivei….Dar, cum al meu este un câine  oarecum special, i-am zis Grivei.

Să ştiţi că am numai avantaje. Nu muşcă, nu zgârie, e prietenos, te lasă să-l mângâi, poate fi purtat chiar şi în buzunar şi, dacă eşti suficient de iute de gută, nici nu ţi-l fură nimeni, ceea ce e o performanţă locală. Trebuie însă scos afară de trei ori pe zi, să-şi facă nevoile. Un grup de cercetători britanici lurează şi acum la a înţelege care sunt aceste nevoi. Personal, cred că are nevoie de afecţiune, aşa zice domnişoara psiholog. Doamne, cât am tuşit spre el! Dar afecţiunea mea l-a lăsat rece. Şi totuşi, n-a răcit!

În casă, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Îi place să sară de pe colţul mesei! Îi dau, ca din întâmplare, un cot şi el se ascunde pe sub scaun, după uşă, ba şi sub frigider, de trebuie să mă lupt cu toată magaoaia, că eu am un Arctic de pe vremea lui Ceauşescu. Nu l-am schimbat, că m-am ataşat într-o zi de el. I-a dat soacră-mea cu lipici, cică ţine vopseaua mai bine aşa, şi m-am ataşat vreo câteva zile de el, cel puţin de mâner, a fost tare drăguţ. Numai soacrei mele îi putea veni o asemenea idee diabolică, întrucât are un alibi perfect: nefiind căsătorit, eu nici nu am soacră, vă daţi seama cum încearcă să se scoată?!

Grivei urăşte pisicile. E ca un făcut. De câte ori vede o pisică, parcă e turbat. Îmi aminteşte de sfoara fără motocei cu care lega mama mâţele în pod, ca să crape, sau ceva asemănător.

Cu căţeluşele este, uneori, din cale afară de sociabil, zici că e facebook. Atunci, se foloseşte metoda calendarului. Dacă devine prea insistent, am întotdeauna un calendar la mine şi-i dau peste botic. Uneori, trebuie să i-l refac, cu markerul, că nu mai seamănă a câine şi, bineînţees, îmi dau silinţa să lucrez la mood-uri, (ie-te ce engleză ştiu, a avut părinţii posibilitate!), adică să-l fac să pară cuminte, vesel, apatic, antipatic sau chiar agresiv.

Cei care îmi spun că sunt nebun, nu au avut niciodată grijă de un animăluţ aşa de firav şi binecrescut cum e Grivei. Nu truchează nimic, decât poate un singur moment al zilei. I-am legat guta de clanţă, astfel că mă întâmpină cu bucurie când intru pe uşă, neavând încotro.Ar da el şi din codiţă, dar nu i-am prevăzut, că e criză.

Într-o zi fatidică de miercuri 14, adică extrem de aproape de marţi, 13, Grivei a căzut de la balcon. Cum stau la parter, am sărit şi eu, de nebun, în pijama, după el. Lam luat, l-am îngrijit, dar i-am spus ferm că, de acum nu-l mai las să iasă fără lesă nicăieri. Dar copilul, tot copil. Pe o trecere de pietoni, nu ştiu cum l-a călcat o domnişoară pe gută şi s-a luat după ea. Vă închipuiţi momentul penibil în care, aplecat aproape în genunchi, a trebuit să-mi scot câinele de pe tocul domnişoarei, care nu a înţeles ce tragedie s-ar fi putut întâmpla dacă-l nimerea cu tocul unde nu trebuie.

În afară de asta, m-am gândit că un vaccin-două, nu au ce-i strica, până m-am întâlnit cu o prietenă ovo-lacto-carno-mititelo-cârnato-vegetariană. Asta a studiat o carte de nutristie, adică un trata împotriva tristeţii şi a constata că de la vaccinuri ni se va trage. Sau de la ruşi, nu putea nici ea să le ştie pe toate!  M-am uitat la mutra de beţiv a lui Grivei –ştiţi doar că usturoiul conţine alcool!- şi mi-am zis că nu i se va trage niciodată de la ruşi. Deci, am zis să nu vaccinez copilul, dar măcar să-i fac un descântec. I-am pus o melodie toată noaptea, pe repeat, ceva să cânte mai des de atât nu aveam, şi aşa vecinii băteau în ţeavă, în tavan, în podea, în lustră şi agitau ameninţător brichetele pe lângă instalaţia de gaz.

Grivei însă nu le-a dat nicio atenţiel a ascultat cu stoicism piesa muzicală de unică folosiţă pe care o pusesem la boxe. Am făcut în tinereţe box şi mă pricep la lucruri de-astea, am şi boxă la suptsol, unde mai practic câte o bătută, să nu-mi ies din mâini, mai ales din stânga.

Cunoaşteţi, desigur, simţul animalelor cu care prevestesc cutremurele. Grivei are un instinct pe care te poţi baza întotdeauna. L-am legat de lampă şi e clar: dacă Grivei începe a se agita, din senin, e cutremur.

Cercetătorii britanici au descoperit recent că, în cazul câinilor, valoarea este dată de rasă. Am stabilit de comun acord că rasa lui Grivei este albă  şi, ca să fie mai viril un pic, i-am spus „marele alb”.

Hotărât lucru: chinezii sunt lipsiţi de logică! M-am prezentat cu Grivei să-i fac un carnet de sănătate, am prins şi pasărea cuvenită din timp, că am înţeles că-i trebuie cip, zic, măcar un cip-cirip să aibă şi el! Ei, asociaţia asta chinologică nici n-a vrut să audă. Am dat drumul păsării, că scrie şi la Biblie că nu e bine să ai cip-cirip de-ăla.

Grivei are, uneori, apucături ciudate, profitând de mila mea. Eu nu l-am castrat, aşa că dânsul profită, stă la fereastră şi vara, când bate soarele pe el, intră în călduri, ceva greu de imaginat. Să vă mai povestesc că vecina n-a avut ce face şi o fi adus vreo usturoaică de-aia mai iute, care l-a sedus pe bietul copil, întrucât, în lipsa mea, am găsit trei funii întregi de căţeluşi în cămară! Trei funii! Şi toţi de-ăia mici fără ochi şi sumpi foc, mama ei de criză!

M-am suit în maşină să-i duc la ţară. După 10 km a trebuit să opresc să pun benzină. După alţi 10 km, în direcţia opusă, m-am oprit, în sfârşit, pentru că nu am nici maşină, nici carnet şi, cu atât mai puţin, casă la ţară. M-am luat cu vorba cu el şi uite în ce belea era să mă bage câinele acesta, pe care sincer să fiu, vă zic aşa, în şoaptă, eu îl bănuiesc de schizofrenie.

Oricum, după fapta asta, i-am făcut o cuşcă dintr-o cutie de tic-tac, să stea cuminte, că-mi umple casa de pui de-ăia mici şi iuţi.

Prietena mea ovo-lacto-carno-mititelo-cârnato-vegetariană a citit în descendentul lui Grivei că ar cam trebui totuşi castrat, ca să se potolească.

Două nopţi nu am dormit înainte de fapta cea crudă. Am dăruit domnului Grivei două ouă din frigider, să fie ale lui. Din pudoare, trec peste partea în care s-a jucat cu ele. Dar i le-am luat, le-am spart şi le-am făcut omletă, care s-a şi ars şi a trebuit să o mănânc aşa. A fost cea mai crudă omletă răscoaptă din viaţa mea, ceva pe principiul mănânc şi plâng, tata, rărunchii, căprioara, neşte chestii.

Două zile nu a mai vorbit cu mine. Devenise apatic şi zeflemist. Vorbea subţire. Cum aveam eu să mai vorbesc vreodată, măcar aşa, în treacăt, de funie, în casa lui Grivei?

Într-o zi, Grivei m-a părăsit. Mi-a scris că pleacă în ţările calde şi a zburat cu DHL-ul la Alexandria. Mi-am luat aşadar hainele de deşert, am făcut rost de o cămilă, am învăţat ceva arabă , m-am circumcis preventiv şi am plecat de nebun, lovit de soare din toate părţile, să-mi caut câinele prin tot Teleormanul.

Dar nici până azi nu l-am aflat. Dacă aveţi pe cineva la Alexandria sau prin împrejurimi care a văzut pe Grivei, un câine de pripas legat cu gută subţire, să-mi dea un telefon. Android, IOS, Windows, nu contează, doar să fie mai smart ca Grivei. Vreau să-i leg nişte gută de usb, să am cu ce să mă dau mare în parc. A propos, vreau unul rău, de-acela care muşcă din buget. Ham-ham!

Mesagerul

Am umplut mai multe sticlute, sunt recipiente micuţe, ca de parfum. Într-una dintre ele am apă vie, cu ajutorul căreia morţii pot fi treziţi din adormire, bolile grave se pot vindeca şi rugăciunile se fac auzite în mod direct. În alta, am apă moartă, care vindecă orice durere şi neputinţă trupească ori sufletească, reface sufletele rănite din dragoste, redă bunătatea şi pofta de a trăi. Am, într-o altă sticluţă, elixirul nemuririi, dar pe acesta prefer să-l folosesc cu mare zgârenie, pentru că nemurirea nu e neapărat o binecuvântare. Un alt recipient conţine pudra fluturelui viselor, cu ajutorul căreia poţi transforma imediat în realitate orice lucru bun la care te gândeşti, cu condiţia să fie nedistructiv. Am, desigur, elixirul de minte luminată, care îşi împleteşte conexiunile din lumină şi ştie fără a cerceta. De asemenea, am poţiunea care, la nevoie, poate transforma orice în aur şi pe cea care transformă orice în hrana pe care o doreşti, întotdeauna destulă, proaspătă şi bună. În altă sticluţă am răbdare, în alta pasiune, în alta am iertare, credinţă, împăcare, cunoaştere, înţelepciune şi, bineînţeles, am dragoste în două sticle, de dat şi de căpătat.

Sticlutele acestea sunt mici, sunt incasabile şi cel mai important lucru despre ele este că sunt antientropice, niciodată nu se pot termina. Din contră, cu cât dai mai mult din ele, cu atât ai mai mult.

Şi, numai pentru faptul că nu îmi ajung, mi s-a spus Lucifer. Ceea ce nu mi se pare corect.

Prăjituri

Pe vremea aceea, bunica îmi vorbea, cu o prematură precauţie, despre fete. Fetele erau, pentru mine, o enigmă. Ca şi azi. Dar din cu totul alte motive. Bunăoară, un criteriu clar de departajare era că îmbrăcămintea lor nu era suficient de aerodinamică pentru a putea fugi repede, căci ce, Doamne iartă-mă, altceva să faci la vârsta aia?! Al doilea element straniu era părul lor incredibil de mare şi asta, din nou, nu este un avantaj la fugă. În plus, mai poţi fi şi prinsă din spate, în caz că vreunul mai îndrăzneţ chiar vrea să pună mâna pe tine, cu unicul scop de a te întrece în viteză, fiind vorba despre o vreme a inocenţei absolute. În fine, al treilea aspect ciudat la fete era şi cel mai dureros, la propriu: fetele purtau cercei, adică definiţia avant la lettre a masochismului. Hai, puteam să cred varianta unui cercel tip clips, dar…găuri în urechi? O vreme am privit elementul feminin cu o nesfârşită milă, ce vreţi, era singura vârstă la care îmi permiteam să fac asta fără consecinţe grave.Uiă-te la ea, săraca, n-au iubit-o, i-au pus cercei, oribili părinţi! În locul ei, fugeam de acasă.

Dar momentul în care mi-a vorbit bunica despre fete cu adevărat era ceva mai încolo, împlinisem şi eu vreo 11 ani, deci eram deja mare. Bunica mi-a explicat, cu cuvintele ei, că trebuie să duc fata la cofetărie şi să-i arăt prăjiturile.

Ani de zile am trăit cu acest veritabil choan zen în minte. Mă gândeam, şocat, la ce anume îi foloseşte ei contemplarea dulciurilor, altminteri nu foarte variate, dintr-o cofetărie de pe vremea aceea.

Imaginaţi-vă scena, pe bune acum. Pe ea o voi numi, conspirativ, Maricica.

-Maricicooo, vrei să mergem la cofetărieee? După cuvenita aprobare entuziastă, intrăm, îmbujoraţi la feţe, în respectivul aşezământ culinar, iar eu încep, cu o superioritate neroadă în glasul încă în formare, să înşir titlurile pompoase ale zaharicalelor, timp în care Maricica respectivă salivează în exces. Eu devin de o tenacitate absolut răvăşitoare, într-un crescendo care urcă de la fursec la cataif, trecând prin amandine, savarine, baclava, bomboane fondante, strudel cu mere şi ce anume o mai fi lăsat Moş Partidul în vitrina care, când e curent electric, este frigorifică. Apoteotic, aş putea menţiona şi Cico, Brifcor sau Quick Cola, cam singurele băuturi care se găseau, despre care o mătuşă spunea „Iar bei Galus de-ăla?” Galus era singura vopsea de ouă a vremii. O, tempora!

Deja pancreasul bietei Maricica o luase razna, iar tabloul alcătuit de lipide, glucide şi acizi din ce în ce mai graşi o luase razna sigur.

-Şi-acum, hai acasă!, aş fi exclamat eu, convins că dădusem lovitura, Maricica era de acum a mea, pentru a face împreună cele mai obscene două lucruri imaginabile: să ne ţinem de mână sau, chiar să ne pupăm pe obraz, da, până într-acolo mergea perversa-mi minte!

Nu îşi poate cineva imagina pe de-a-ntregul dezamăgirea provocată de refuzul dureros, printre dinţi, al Maricicăi. Şi nu fiindcă ar avea lipsă de imaginaţie, ci fiindcă refuzul nu intra în logica lucrurilor, doar o dusesem la cofetărie şi, urmând reţeta magică, îi arătasem prăjiturile, într-o enumerare exhaustivă, doctă, wikipedogoogleiană înainte de epocă, avusesem elocvenţă, era bine, totul fusese perfect, cum să primesc refuz? Cine să le mai înţeleagă şi pe fete? Adică tu, ca fată, treci prin culmile masochismului: porţi cercei, porţi rochii care nu folosesc la alergat (deci: contradicţie în termeni), ceva mai târziu chiar îţi dai cu ruj situat, mai mult sau mai puţin, pe buze, porţi instrumente medievale de tortură, adică pantofi cu toc şi în fine, reuşeşti. Ajungi la ţinta şi scopul tău în viaţă! Te duce ăla, în sfârşit, la cofetărie, îţi arată, cu o imensă generozitate, prăjiturile, ba ţi le mai şi enumeră, ca un cult în cap ce este şi când, logic, îţi spune „hai acasă!”, tu te bosumflezi? Absolut de neînţeles!

Am plecat, cu inima frântă şi neuronii pe cale de a fugi în Iugoslavia, că pe vremea aia acolo se fugea. Între timp nu mai e nici Iugoslavia şi nici prea mulţi neuroni nu au rămas.

Evident, a fost aplicat principiul lmga. Cum adică, nu ştiţi ce e lmga?! Este principiul străvechi „lasă, mamă, găsim alta!” Întotdeauna găsim. Noi. Împreună. Mistreţii se vânează cu puşca, fetele se vânează cu mama. Mereu cu acelaşi efect. Mamă? Uite-o! Foc!

Taina prăjiturilor a ţinut un număr impresionant de ani, deşi eu treceam drept băiat inteligent. Pe vremea aia, bineînţeles.

Au trecut ani, gânduri şi stări. Am cheltuit timp, suflet, sentimente, amintiri şi bucăţi dreptunghiulare de hârtie.Am câştigat oameni, idei, vise, iluzii şi câte şi mai câte alte lucruri despre care am stabilit la un moment dat că sunt bune, frumoase ori de folos.

Acum sunt un adult. Produc –ca încununare uşor acră a mai multor facultăţi- nişte hârtii, dintre care unele au ştampilă, antet, semnături, termene şi, spun cei care cred în aşa-ceva, chiar semnificaţie. Ar trebui să fiu mândru? Poate. Dacă aş fi fost un lector american despre cumsafacisatifiebineinviata, probabil că m-aş fi prezentat: eu sunt Răzvan şi produc hârtii, tare sau ce?! Joc jocul omului cu părul şi unghiile bine tăiate, cu haine de care trebuie, încălţăminte adecvată, dotat cu internet, smartphone, tabletă şi diferite alte angarale trebuincioase minţii, sufletului şi trupului, fără de care, iată, nu mai putem trăi.

Mănânc mult mai rar prăjituri. Colesterolul, deh!

Totuşi, dacă ştiţi pe cineva dispusă să meargă la cofetărie pentru o vizionare, daţi-mi un semn de viaţă. Nu mai ştiu bine sortimentele, dar îmi pot aminti.

A doua venire a lui Jonathan Livingstone

Nimeni nu ar fi putut să ghicească focul care mocnea în el. Doar uneori, ochii lui stinşi aruncau o lumină stranie, mai curând ca o strălucire de fulger pe un cer opac. Nu se putea intui că fusese cândva chiar pescăruşul Jonathan Livingstone, considerat de cei mai mulţi dintre actualii semeni drept Fiul Unicului, Singurul Fiu al Marelui Pescaruş.

Puţini dintre cei ramasi in viaţă îşi mai aminteau legenda ce fusese istorisita încă de acum multe, multe veacuri, de bunicii bunicilor lor. Trecuseră, totuşi, două mii de ani!

Existau unii care dezbăteau de multă vreme posibila, probabila, prezisa, necesara a doua venire a sa. Se susţinuseră diferite ipoteze, plecând de la venirea lui extraordinar de apropiată şi mergând până la negarea existentei vreodată a vreunui pescăruş Jonathan Livingstone. Mulţi încercau însă să îşi dizolve logica prin intermediul credinţei, fapt remarcabil mai ales la cei mai în vârstă.

Nu era totuşi nimeni care să creadă cu adevărat faptul că el, Fiul…, Marele…., nu părăsise niciodată meleagurile acelea, ci că alesese să îşi trăiască fericirea singuratic vreme de două mii de ani, ascuns în cel mai puţin aşteptat loc: chiar în mijlocul Stolului. El plecase numai din mintea celorlalţi, iar când mintea nu mai percepe, ochiul nu mai vede. Rămăsese cuibărit doar în visele, în speranţele şi –câteodată- în sufletele unora dintre ai săi. La un moment dat, pescăruşul Peter Monis venise la el mărturisindu-i că-l recunoştea ca fiind Fiul Unicului…. Peter Monis fusese declarat nebun şi abandonat pe stânci. De-a lungul a două milenii, Jonathan Livingstone fusese prezent acolo fără ca nimeni să observe asta, deoarece nu făcea decât să zboare împreună cu Stolul.

În ziua aceea, ochii i se umpluseră de o forţă neobişnuită. Nimeni nu observase asta. A făcut întâi un cerc planat deasupra stolului, apoi s-a lansat vertical cu o viteză ametitoare, părând că vrea să facă o gaură în cer. Au rămas cu totii şi mai uimiţi văzând cum cerul îl înghite cu cercuri concentrice şi mişcătoare, de parcă ar fi fost vorba de apă. În spatele său, se vedea încă o dâră de lumină alb-argintie.

Pe când toţi erau în continuare în stare de şoc, bătrânul pescăruş Andrew Moore luă cuvântul şi spuse cu o voce neobişnuit de pătrunzatoare:

-De ce a fost nevoie sa plece pescăruşul cel mai bun dintre noi ca să credem în el? Nu înţelegeţi că el a fost mereu aici, cu noi? Chiar şi acum, ştie vreunul dintre voi dacă a plecat cu adevărat sau a fost doar o iluzie? Eu unul, cred şi acum că el se află printre noi şi că am vazut doar o scamatorie, menită să ne aducă aminte de ceva.

-De ce anume? se auzi un glas piţigăiat, de pescăruş tânar, din grup.

-De la faptul că niciodată el nu ne-a cerut altceva decât să venim către el. Am să îl bănuiesc de azi pe fiecare dintre voi, prieteni, că este, de fapt, Jonathan Livingstone şi am să mă comport ca atare.

Tăcerea s-a aşternut peste Stol după cuvintele rostite de pescăruşul Andrew Moore. Cu toţii se priveau între ei ca şi când ar fi fost apostolii trimişi pe pământ de către Singurul Fiu al Unicului, al Marelui Pescăruş. Din momentul acela, stolul a încetat să mai fie stol.

Jonathan Livingstone venise cu adevărat la ei pentru a doua oară.