Grivei

Stăteam şi mă gândeam, cu o lacrimă în colţul din stânga al sufletului, la Stahanov, minerul sovietic, cel care dădea ţării cât mai mult cărbune. Şi, trecând foarte repede prin soarta crudă a poporului român, aşezat în calea marilor năvăliri şi scumpirile din ultima vreme, am ajuns –uşor de dedus- la câinii vagabonzi. Aşa că m-am hotărât să adopt un câine, să am şi eu un suflet lângă mine. Cum însă nu suport lătrăturile, balele, sunt alergic la blană şi la alte chestii din astea, am luat un căţel de usturoi, unul mare, i-am dat gaură, l-am legat cu o gută subţire, i-am desenat cele cuviincioase şi am început să-l trag după mine. Pentru a reflecta numărul de aur şi deoarece soarele era în Taur, dând un trigon periculos cu luna neagră de pe casa banilor, cât şi pentru că era român-verghe, mă rog, alb, aşa, l-am botezat Grivei. În ziua de azi, dacă vrei să ai un copil cu nume rarisim, aproape unic, îi pui numele Gheorghe. Va străluci printre atâţia Armando, Robert, David, Alfonso, Ronaldinho…Iar câinii se numesc şi ăia cam la fel, nu mai vezi un Grivei….Dar, cum al meu este un câine  oarecum special, i-am zis Grivei.

Să ştiţi că am numai avantaje. Nu muşcă, nu zgârie, e prietenos, te lasă să-l mângâi, poate fi purtat chiar şi în buzunar şi, dacă eşti suficient de iute de gută, nici nu ţi-l fură nimeni, ceea ce e o performanţă locală. Trebuie însă scos afară de trei ori pe zi, să-şi facă nevoile. Un grup de cercetători britanici lurează şi acum la a înţelege care sunt aceste nevoi. Personal, cred că are nevoie de afecţiune, aşa zice domnişoara psiholog. Doamne, cât am tuşit spre el! Dar afecţiunea mea l-a lăsat rece. Şi totuşi, n-a răcit!

În casă, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Îi place să sară de pe colţul mesei! Îi dau, ca din întâmplare, un cot şi el se ascunde pe sub scaun, după uşă, ba şi sub frigider, de trebuie să mă lupt cu toată magaoaia, că eu am un Arctic de pe vremea lui Ceauşescu. Nu l-am schimbat, că m-am ataşat într-o zi de el. I-a dat soacră-mea cu lipici, cică ţine vopseaua mai bine aşa, şi m-am ataşat vreo câteva zile de el, cel puţin de mâner, a fost tare drăguţ. Numai soacrei mele îi putea veni o asemenea idee diabolică, întrucât are un alibi perfect: nefiind căsătorit, eu nici nu am soacră, vă daţi seama cum încearcă să se scoată?!

Grivei urăşte pisicile. E ca un făcut. De câte ori vede o pisică, parcă e turbat. Îmi aminteşte de sfoara fără motocei cu care lega mama mâţele în pod, ca să crape, sau ceva asemănător.

Cu căţeluşele este, uneori, din cale afară de sociabil, zici că e facebook. Atunci, se foloseşte metoda calendarului. Dacă devine prea insistent, am întotdeauna un calendar la mine şi-i dau peste botic. Uneori, trebuie să i-l refac, cu markerul, că nu mai seamănă a câine şi, bineînţees, îmi dau silinţa să lucrez la mood-uri, (ie-te ce engleză ştiu, a avut părinţii posibilitate!), adică să-l fac să pară cuminte, vesel, apatic, antipatic sau chiar agresiv.

Cei care îmi spun că sunt nebun, nu au avut niciodată grijă de un animăluţ aşa de firav şi binecrescut cum e Grivei. Nu truchează nimic, decât poate un singur moment al zilei. I-am legat guta de clanţă, astfel că mă întâmpină cu bucurie când intru pe uşă, neavând încotro.Ar da el şi din codiţă, dar nu i-am prevăzut, că e criză.

Într-o zi fatidică de miercuri 14, adică extrem de aproape de marţi, 13, Grivei a căzut de la balcon. Cum stau la parter, am sărit şi eu, de nebun, în pijama, după el. Lam luat, l-am îngrijit, dar i-am spus ferm că, de acum nu-l mai las să iasă fără lesă nicăieri. Dar copilul, tot copil. Pe o trecere de pietoni, nu ştiu cum l-a călcat o domnişoară pe gută şi s-a luat după ea. Vă închipuiţi momentul penibil în care, aplecat aproape în genunchi, a trebuit să-mi scot câinele de pe tocul domnişoarei, care nu a înţeles ce tragedie s-ar fi putut întâmpla dacă-l nimerea cu tocul unde nu trebuie.

În afară de asta, m-am gândit că un vaccin-două, nu au ce-i strica, până m-am întâlnit cu o prietenă ovo-lacto-carno-mititelo-cârnato-vegetariană. Asta a studiat o carte de nutristie, adică un trata împotriva tristeţii şi a constata că de la vaccinuri ni se va trage. Sau de la ruşi, nu putea nici ea să le ştie pe toate!  M-am uitat la mutra de beţiv a lui Grivei –ştiţi doar că usturoiul conţine alcool!- şi mi-am zis că nu i se va trage niciodată de la ruşi. Deci, am zis să nu vaccinez copilul, dar măcar să-i fac un descântec. I-am pus o melodie toată noaptea, pe repeat, ceva să cânte mai des de atât nu aveam, şi aşa vecinii băteau în ţeavă, în tavan, în podea, în lustră şi agitau ameninţător brichetele pe lângă instalaţia de gaz.

Grivei însă nu le-a dat nicio atenţiel a ascultat cu stoicism piesa muzicală de unică folosiţă pe care o pusesem la boxe. Am făcut în tinereţe box şi mă pricep la lucruri de-astea, am şi boxă la suptsol, unde mai practic câte o bătută, să nu-mi ies din mâini, mai ales din stânga.

Cunoaşteţi, desigur, simţul animalelor cu care prevestesc cutremurele. Grivei are un instinct pe care te poţi baza întotdeauna. L-am legat de lampă şi e clar: dacă Grivei începe a se agita, din senin, e cutremur.

Cercetătorii britanici au descoperit recent că, în cazul câinilor, valoarea este dată de rasă. Am stabilit de comun acord că rasa lui Grivei este albă  şi, ca să fie mai viril un pic, i-am spus „marele alb”.

Hotărât lucru: chinezii sunt lipsiţi de logică! M-am prezentat cu Grivei să-i fac un carnet de sănătate, am prins şi pasărea cuvenită din timp, că am înţeles că-i trebuie cip, zic, măcar un cip-cirip să aibă şi el! Ei, asociaţia asta chinologică nici n-a vrut să audă. Am dat drumul păsării, că scrie şi la Biblie că nu e bine să ai cip-cirip de-ăla.

Grivei are, uneori, apucături ciudate, profitând de mila mea. Eu nu l-am castrat, aşa că dânsul profită, stă la fereastră şi vara, când bate soarele pe el, intră în călduri, ceva greu de imaginat. Să vă mai povestesc că vecina n-a avut ce face şi o fi adus vreo usturoaică de-aia mai iute, care l-a sedus pe bietul copil, întrucât, în lipsa mea, am găsit trei funii întregi de căţeluşi în cămară! Trei funii! Şi toţi de-ăia mici fără ochi şi sumpi foc, mama ei de criză!

M-am suit în maşină să-i duc la ţară. După 10 km a trebuit să opresc să pun benzină. După alţi 10 km, în direcţia opusă, m-am oprit, în sfârşit, pentru că nu am nici maşină, nici carnet şi, cu atât mai puţin, casă la ţară. M-am luat cu vorba cu el şi uite în ce belea era să mă bage câinele acesta, pe care sincer să fiu, vă zic aşa, în şoaptă, eu îl bănuiesc de schizofrenie.

Oricum, după fapta asta, i-am făcut o cuşcă dintr-o cutie de tic-tac, să stea cuminte, că-mi umple casa de pui de-ăia mici şi iuţi.

Prietena mea ovo-lacto-carno-mititelo-cârnato-vegetariană a citit în descendentul lui Grivei că ar cam trebui totuşi castrat, ca să se potolească.

Două nopţi nu am dormit înainte de fapta cea crudă. Am dăruit domnului Grivei două ouă din frigider, să fie ale lui. Din pudoare, trec peste partea în care s-a jucat cu ele. Dar i le-am luat, le-am spart şi le-am făcut omletă, care s-a şi ars şi a trebuit să o mănânc aşa. A fost cea mai crudă omletă răscoaptă din viaţa mea, ceva pe principiul mănânc şi plâng, tata, rărunchii, căprioara, neşte chestii.

Două zile nu a mai vorbit cu mine. Devenise apatic şi zeflemist. Vorbea subţire. Cum aveam eu să mai vorbesc vreodată, măcar aşa, în treacăt, de funie, în casa lui Grivei?

Într-o zi, Grivei m-a părăsit. Mi-a scris că pleacă în ţările calde şi a zburat cu DHL-ul la Alexandria. Mi-am luat aşadar hainele de deşert, am făcut rost de o cămilă, am învăţat ceva arabă , m-am circumcis preventiv şi am plecat de nebun, lovit de soare din toate părţile, să-mi caut câinele prin tot Teleormanul.

Dar nici până azi nu l-am aflat. Dacă aveţi pe cineva la Alexandria sau prin împrejurimi care a văzut pe Grivei, un câine de pripas legat cu gută subţire, să-mi dea un telefon. Android, IOS, Windows, nu contează, doar să fie mai smart ca Grivei. Vreau să-i leg nişte gută de usb, să am cu ce să mă dau mare în parc. A propos, vreau unul rău, de-acela care muşcă din buget. Ham-ham!