Concert din muzică deocheată, fără versuri, pentru surzi

Oamenii iau loc în sala operei. Deja, cei care se aşteptau ca în sală să fie animale, au avut primul şoc. Mai urmează multe!

În rândul al doilea, o damă grasă îşi face vânt cu evantaiul, dând, nerăbdătoare, din picior. Mai sunt patru minute şi spectacolul de muzică deocheată, fără versuri, pentru surzi, este programat să înceapă. Un domn în vârsta a cincea meditează dacă să se abţină sau să străbată lungul şi aventurosul drum până la toaletă. Un alt domn sforăie, încercând să mimeze un marş de Johan Strauss, unchiul.

Apare dirijorul, în aplauzele mimate ale mulţimii, fiindcă publicul este zen şi aplaudă cu o singură palmă. Dirijorul se apleacă. Aplauzele continuă să răsune tacit. Dirijorul se apleacă din ce în ce mai mult. Aplauzele mute devin frenetice, iar dirijorul, acum, practic, pe vine, face să vibreze atât sufletele publicului, dar mai ales pantalonii din stofă proastă care, cu un pârâit afectuos la spate, amintind de un instrument de percuţie dogit, deschide un întreg univers ascuns, în mod normal, privirii.

Intră pe scenă orchestra, un cvartet format din şase oameni, dintre care unul era de la Securitate, iar altul de la fisc.

Spectatorii mimează că se ridică în picioare, ca şi când i-ar fi băgat în seamă, dar îşi continuă conversaţiile, zarurile, tablele şi grătarele cu mici.

Apar pe scenă tenorul soprana şi, din exces de zel, femeia de serviciu, la adresa căreia răsună fluierături ultrasonice, care nu pot fi auzite de urechea umană, dar care îl fac pe câinele Lăbuş al sopranei să devină neurastenic şi suicidal, devenind din ce în ce mai talentat la proba de seppuku pe sol minor.

Violonistul îşi arată muşchii, precum un culturist. Nu are cine ştie ce, dar ceea ce arată el de fapt este tatuajul, pe care scrie, optimist: „Titi, regele coardelor”. Câteva domnişoare leşină ostentativ, dar aproape convingător.

Ţambalagiul se dovedeşte a fi, de fapt, un pianist de mâna a doua, în sensul că poate cânta cu ambele mâini, cu un virtuozism şi o nemaipomenizitate ieşite din comuna lui.

Flautista Maricica are cocul dat cu zeamă de struguri, prezentând publicului celebrul „coque au vin à la Maricica”. Nu are flaut, i se spune aşa din alte motive asupra cărora nu insistăm, însă e rândul câtorva domni mai tineri să mimeze leşinul.

Apare şi naistul, cel mai prost îmbrăcat, care cântă la „n-ai să-mi dai şi mie nişte bănuţi?” în metrourile patriei. Mă rog, de pe sub patrie.

Omul de la fisc cântă la instrumente de persecuţie, iar cel de la Securitate este specializat în alămuri, oţeluri şi plumbi.

Pentru a regla vocea tenorului pe o tonalitate cât mai subţire, deoarce, în realitate, el este bas, soprana îl strânge de ceva, pe care maestrul de lumini a pus umbră. Nici soprana nu este chiar soprană, însă băţul de la mopul femeii de serviciu, plasat cumva în spate, o face să fie.

Pianul ţambalagiului bagă un ritm nedefinit, Bach sau Guţă…că mereu îi confundă! Violonistul îl acompaniază cu vioara sa dezacordată, de jucărie, pentru că violonismul, real, la persoană, este, cum e şi normal, caz penal.

Soprana strânge tenorul de oarece, iar el trebuie să facă gesturi largi, teatrale şi vag zoomorfe cu mâinile, vocea lui răsună cristalin şi din ce în ce mai subţire, în timp ce el trăieşte muzica, transpirând abundent, în încercarea, tot mai puţin izbutită, de a respira.

Nici soprana nu e mai bine. Mânuirea atentă a cozii de mop de către abila femeie de serviciu, o face să emită triluri suficient de subţiri, încât să meargă –în funcţie de reglajul fin al mopului- de la mezzo la alto.

Naistul întinde mâna către public, având în ochi expresia pe care Heidegger, în „Fiindcă şi timp” o numea „n-am avut noroc în viaţă (măi Leanooo!, a adăugat traducătorul)”. Expresia de pe faţa naistului este una în stilul neoclasic ciobănesc german.

Flautista Maricica se iţeşte când şi când de sub pian, ţinând ritmul cu vioara maistrului Titi, zis, aspiraţional, „regele coardelor”. Plasticul chinezesc al viorii de jucărie răsună atât de ciudat, cu o duioşie atât de zgârcită şi de colţuroasă, ca o declaraţie contondentă de dragoste, încât în sală, primele trei rânduri plâng la unison după banii de bilet.

Mai mulţi tineri au leşinat la loc când au văzut ce făcea flautista Maricica pe sub pian, coroborat cu expresia tot mai jovială a ţambalagiului: se descheia la şireturi, că o strângeau adidaşii, iar el râdea de biata fată! Îi luase cu un număr mai mari, dar fuseseră un chilipir şi pe criza asta….Tot ce trebuia să facă era să strângă zdravăn şireturile, dar nu mai putea răbda, săraca. Ieşi de după pian, dând lasciv din coque au vin şi stropind cu deliciosul lichid vreo câţiva spectatori din primul rând, care erau cu gura cascată.Preventiv.

Securistul încerca să agaţe cu alămuri şi oţel mâinile mult prea sprintene ale pianistului ţambalagiu, iar ţăcănitul de cătuşe dădea un ritm îndrăcit, îmbogăţit subtil şi de instrumentele de perescuţie, facturi, chianţe, recipise şi amenzi pe care le flutura omul fiscului.

La aria de final, celebra Pierre Pătrat, aria cercului, mâna sopranei strânsese atât de bine ce trebuie la tenor, iar mopul intrase aşa de bine unde trebuie la soprană, încât trilul fără versuri a reuşit să spargă un neon, patru perechi de ochelari de soare, două lentile de contact şi un borcan cu murături pentru mici. Până şi paserile ceriului s-au oprit, au lansat semne de noroc pe capetele interpreţilor şi au trecut mai departe, conform vechiului principiu „zboară, puiule, zboară!”

Publicul zen s-a ridicat în mâini, pentru a fi mai pătruns de fiorul metafizic al metempsihozei transhumante care se întâmpla chiar sub ochii lor.

Aplauzele, de data aceasta cu o singură talpă, ar fi făcut să asurzească şi un greier mort de mult.

Adrian, dirijorul minune, nu mai avea curajul să se aplece, dar trimise bezele, bileţele şi sms-uri unor domnişoare mai răsărite. Înspre orchestră fură aruncate buchete de flori, haine second hand şi cartele de metrou puţin folosite.

O salvare mai smurdoaică luă, la timp, soprana şi tenorul, aflaţi în stare stabilă, dar –din păcate pentru ei- în viaţă. Din păcate, fiindcă a doua zi urma o nouă repezentaţie cu opera buf-bufă „Spărgătorul de lebede”, de Piotr Ilici Cioabă.