Prăjituri

Pe vremea aceea, bunica îmi vorbea, cu o prematură precauţie, despre fete. Fetele erau, pentru mine, o enigmă. Ca şi azi. Dar din cu totul alte motive. Bunăoară, un criteriu clar de departajare era că îmbrăcămintea lor nu era suficient de aerodinamică pentru a putea fugi repede, căci ce, Doamne iartă-mă, altceva să faci la vârsta aia?! Al doilea element straniu era părul lor incredibil de mare şi asta, din nou, nu este un avantaj la fugă. În plus, mai poţi fi şi prinsă din spate, în caz că vreunul mai îndrăzneţ chiar vrea să pună mâna pe tine, cu unicul scop de a te întrece în viteză, fiind vorba despre o vreme a inocenţei absolute. În fine, al treilea aspect ciudat la fete era şi cel mai dureros, la propriu: fetele purtau cercei, adică definiţia avant la lettre a masochismului. Hai, puteam să cred varianta unui cercel tip clips, dar…găuri în urechi? O vreme am privit elementul feminin cu o nesfârşită milă, ce vreţi, era singura vârstă la care îmi permiteam să fac asta fără consecinţe grave.Uiă-te la ea, săraca, n-au iubit-o, i-au pus cercei, oribili părinţi! În locul ei, fugeam de acasă.

Dar momentul în care mi-a vorbit bunica despre fete cu adevărat era ceva mai încolo, împlinisem şi eu vreo 11 ani, deci eram deja mare. Bunica mi-a explicat, cu cuvintele ei, că trebuie să duc fata la cofetărie şi să-i arăt prăjiturile.

Ani de zile am trăit cu acest veritabil choan zen în minte. Mă gândeam, şocat, la ce anume îi foloseşte ei contemplarea dulciurilor, altminteri nu foarte variate, dintr-o cofetărie de pe vremea aceea.

Imaginaţi-vă scena, pe bune acum. Pe ea o voi numi, conspirativ, Maricica.

-Maricicooo, vrei să mergem la cofetărieee? După cuvenita aprobare entuziastă, intrăm, îmbujoraţi la feţe, în respectivul aşezământ culinar, iar eu încep, cu o superioritate neroadă în glasul încă în formare, să înşir titlurile pompoase ale zaharicalelor, timp în care Maricica respectivă salivează în exces. Eu devin de o tenacitate absolut răvăşitoare, într-un crescendo care urcă de la fursec la cataif, trecând prin amandine, savarine, baclava, bomboane fondante, strudel cu mere şi ce anume o mai fi lăsat Moş Partidul în vitrina care, când e curent electric, este frigorifică. Apoteotic, aş putea menţiona şi Cico, Brifcor sau Quick Cola, cam singurele băuturi care se găseau, despre care o mătuşă spunea „Iar bei Galus de-ăla?” Galus era singura vopsea de ouă a vremii. O, tempora!

Deja pancreasul bietei Maricica o luase razna, iar tabloul alcătuit de lipide, glucide şi acizi din ce în ce mai graşi o luase razna sigur.

-Şi-acum, hai acasă!, aş fi exclamat eu, convins că dădusem lovitura, Maricica era de acum a mea, pentru a face împreună cele mai obscene două lucruri imaginabile: să ne ţinem de mână sau, chiar să ne pupăm pe obraz, da, până într-acolo mergea perversa-mi minte!

Nu îşi poate cineva imagina pe de-a-ntregul dezamăgirea provocată de refuzul dureros, printre dinţi, al Maricicăi. Şi nu fiindcă ar avea lipsă de imaginaţie, ci fiindcă refuzul nu intra în logica lucrurilor, doar o dusesem la cofetărie şi, urmând reţeta magică, îi arătasem prăjiturile, într-o enumerare exhaustivă, doctă, wikipedogoogleiană înainte de epocă, avusesem elocvenţă, era bine, totul fusese perfect, cum să primesc refuz? Cine să le mai înţeleagă şi pe fete? Adică tu, ca fată, treci prin culmile masochismului: porţi cercei, porţi rochii care nu folosesc la alergat (deci: contradicţie în termeni), ceva mai târziu chiar îţi dai cu ruj situat, mai mult sau mai puţin, pe buze, porţi instrumente medievale de tortură, adică pantofi cu toc şi în fine, reuşeşti. Ajungi la ţinta şi scopul tău în viaţă! Te duce ăla, în sfârşit, la cofetărie, îţi arată, cu o imensă generozitate, prăjiturile, ba ţi le mai şi enumeră, ca un cult în cap ce este şi când, logic, îţi spune „hai acasă!”, tu te bosumflezi? Absolut de neînţeles!

Am plecat, cu inima frântă şi neuronii pe cale de a fugi în Iugoslavia, că pe vremea aia acolo se fugea. Între timp nu mai e nici Iugoslavia şi nici prea mulţi neuroni nu au rămas.

Evident, a fost aplicat principiul lmga. Cum adică, nu ştiţi ce e lmga?! Este principiul străvechi „lasă, mamă, găsim alta!” Întotdeauna găsim. Noi. Împreună. Mistreţii se vânează cu puşca, fetele se vânează cu mama. Mereu cu acelaşi efect. Mamă? Uite-o! Foc!

Taina prăjiturilor a ţinut un număr impresionant de ani, deşi eu treceam drept băiat inteligent. Pe vremea aia, bineînţeles.

Au trecut ani, gânduri şi stări. Am cheltuit timp, suflet, sentimente, amintiri şi bucăţi dreptunghiulare de hârtie.Am câştigat oameni, idei, vise, iluzii şi câte şi mai câte alte lucruri despre care am stabilit la un moment dat că sunt bune, frumoase ori de folos.

Acum sunt un adult. Produc –ca încununare uşor acră a mai multor facultăţi- nişte hârtii, dintre care unele au ştampilă, antet, semnături, termene şi, spun cei care cred în aşa-ceva, chiar semnificaţie. Ar trebui să fiu mândru? Poate. Dacă aş fi fost un lector american despre cumsafacisatifiebineinviata, probabil că m-aş fi prezentat: eu sunt Răzvan şi produc hârtii, tare sau ce?! Joc jocul omului cu părul şi unghiile bine tăiate, cu haine de care trebuie, încălţăminte adecvată, dotat cu internet, smartphone, tabletă şi diferite alte angarale trebuincioase minţii, sufletului şi trupului, fără de care, iată, nu mai putem trăi.

Mănânc mult mai rar prăjituri. Colesterolul, deh!

Totuşi, dacă ştiţi pe cineva dispusă să meargă la cofetărie pentru o vizionare, daţi-mi un semn de viaţă. Nu mai ştiu bine sortimentele, dar îmi pot aminti.